Cand fericirea se muta la sat

Inegalabila splendoare a simplitatii taranesti

Sa traiesti in natura! Sub fosnetul frunzisului racoros, in aer curat, printre animale si flori! Tot mai multi oraseni sufera de nostalgia vietii la tara. De dorul unei case cu prispa si cu temeliile pe pamant. Oare s-a ruralizat fericirea? Si daca da, cum arata ea la obraz? 

Legenda lui „Faţă neagră”

Baronul Vasile Nopcea, un personaj carismatic, cu mare trecere la femei

* E plin Ardealul de poveşti care mai de care mai cutremurătoare, dar nici una nu are, parcă, atât de mult mister precum povestea lui „Faţă neagră”, aventurierul baron Vasile Nopcea, care ziua era comite suprem al Hunedoarei, iar noaptea, se spune, era tâlhar la drumul mare. Povestea care a înspăimântat Ardealul la mijloc de secol XIX e încă vie în ţinutul Haţegului, acolo unde se găsesc şi azi castelele înstăpânite odinioară de baronul Nopcea. Un personaj de roman, şarmant, puternic, şi cu, şi fără mască *

Pe urmele Castelului din Carpati

Jules Verne la masa de scris

„Romanul nu va pieri niciodata”. Apasa grav, cu penita, pe fiecare litera, rotunjind pedant vocalele, deopotriva in gand si pe foaia de hartie brazdata, iata, de sus pana jos, de randuri elegante, intr-un albastru inchis, nobil. Mai inmoaie o data varful tocului in cerneala si inchide ghilimelele, apoi pune punct, in josul lor, un punct stralucitor, aproape sferic, pe care hartia il absoarbe cu nesat. Se lasa incet pe spate, in jiltul de piele bruna, si priveste multumit la ultimul paragraf. Simte cum creste inima in el: il framantase multa vreme cautarea unei fraze care sa prinda in ea, pe de-a-ntregul, tumultul si drama si incrancenarea si speranta acestui popor fabulos din Carpati, despre care prietenii lui vorbeau cu inflacarare si despre care citise, el insusi, atatea si atatea lucruri minunate in presa vremii, in atlasele geografice si in vraful de ghiduri de calatorie adunate in biblioteca vilei de pe Boulevard Longville.
„Romanul nu va pieri niciodata”. Reciteste cu voce tare ultima propozitie, cu un ochi la foaie si cu altul la pendulul care arata ora 10 dimineata. S-a trezit, ca de obicei, de la 5, cu noaptea in cap. E un spirit matinal – matinal prin excelenta -, lucreaza deja de 5 ore, dar nu se indura sa iasa din micul birou pana nu se mai cufunda putin in fascinantele pasaje despre Transilvania din cartile lui Joseph Marie de Gerando si Elisee Reclus. Citeste pe nerasuflate despre frumusetea unica a acelui loc, facut parca special pentru dramatica poveste de dragoste pe care editorul Pierre-Jules Hetzel o asteapta de la el, cu atata nerabdare. Desfasoara pe biroul vechi, de lemn masiv, o harta mare a Ardealului, si cade intr-o minunata reverie, imbatandu-si ochii mintii cu peisaje superbe, care curg, deal-vale, dinspre Cluj, prin Cheile Turzii, catre Hunedoara, Hateg si Petrosani… „Minunata trebuie sa fie patria aceasta!”, isi spune batranul Jules Verne, in timp ce isi face ordine in corespondenta primita din Romania. O distinsa doamna tocmai i-a scris, intr-o franceza impecabila, lucruri deosebite despre oamenii si obiceiurile locului. Ii va raspunde negresit: are atatea curiozitati fara de care simte ca nu poate duce la bun sfarsit cartea la care lucreaza, „Castelul din Carpati”… Abia asteapta sa-i trimita o carte cu dedicatie. Si-o si imagineaza zambind pe frumoasa romanca, atunci cand va primi coletul pe care va sta scris „Jules Verne – Amiens, France”!

Tara la judecata taranilor – Gheorghe Simulescu – Agricultor din satul Ohaba de sub Piatra

„Pusi pe capatuiala, politicienii s-au luat parca la intrecere: cine vinde cel mai ieftin si cel mai neprofitabil bogatia tarii?”

Mesteacan: o halta spre rai

O troita sculptata e singurul semn care te anunta ca ai intrat in Mesteacan.

E pusa pe pasune, dar in asa fel, incat orice calator s-ar incumeta sa urce pana aici sa o vada. E din lemn, mancata de ploi si inclinata un pic de vanturi, dar e acolo, in iarba inalta care aproape o acopera. Troita de la intrarea in Mesteacan domneste peste dealurile din fata si peste intreaga depresiune a Hategului. Mai sunt doua dealuri de trecut pana la primele case ale satului. Traversez paduri salbatice de fag, de pin, si in cele din urma, incep mestecenii. Pe langa ei cresc ferigi uriase si ierburi ciudate, neobisnuit de inalte. Peste tot sunt fragi. De sub frunze ma privesc soparle verzui, serpi maronii stau pe pietrele incalzite de soare, fara sa fie deranjati de prezenta mea. Zeci de fluturi ma insotesc, pasarile zboara pe langa mine, curioase.

Satul incremenit

Un sat muzeu, pe inaltimile Hunedoarei

Roma de la poalele Retezatului

Asa ar arata intrarea in forul Sarmisegetusa, daca ar fi restaurate coloanele

 Pentru profesorul Alexandru Diaconescu, conferentiar la catedra de istorie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, anul 2010 a insemnat un mare vis implinit. Un vis tiparit intr-o carte de exceptie: „FORURILE SARMIZEGETUSEI”. Un volum in care rigoarea stiintifica face pereche regala cu fantezia, intocmind un scenariu imaginar despre metropola intemeiata de imparatul Traian la poalele Muntilor Retezat, dupa infrangerea dacilor de catre romani. O visare nascuta din ruinele pe care le-a cercetat ani de-a randul ca arheolog, si pe care le-a inviat in cuvinte si in desene magnifice: coloane uriase, de peste 8 metri, portaluri monumentale, statui pictate in nuante stralucitoare, imparati inveliti in foita de aur si inscriptii superbe, gravate in marmura, glorificand memoria unor eroi intrati de mult in eternitate. O cetate magnifica, inviata prin desene si prin culori, o capodopera a artei romane, nascuta din orgoliul imparatului Traian de a zidi o mica Roma pe locul celei mai importante dintre cuceririle sale: Dacia!

FRANZ NOPCEA

Franz Nopcea, cu puţin înaintea tragicului său sfârşit

Nepot al celebrului „Faţă Neagră”, alias baronul Vasile Nopcea, Franz Nopcea şi-a întrecut bunicul în bizarerie, în ciuda activităţii sale de mare om de ştiinţă şi diplomat. O biografie de „serie neagră”, sfârşită cu un glonţ de pistol.

Adevarata Sarmizegetusa este la Subcetate

Cealalta poveste a capitalei lui Decebal

O teorie indrazneata si neacceptata pana acum este sustinuta de scriitorul si profesorul devean Gligor Hasa: adevarata Sarmizegetusa Regia nu se afla la Gradistea, in Muntii Orastiei, ci la Subcetate, in Hateg. Pasionat cercetator al istoriei Tarii Hategului si a Ardealului, Gligor Hasa este posesorul unor informatii rare, despre antichitatea dacica si despre evul mediu romanesc, lucruri pe care nu le poti gasi in nici un manual de istorie. Un complex de inferioritate care ne-a fost indus cu samavolnicie a lasat colbul si uitarea sa se astearna peste trecut, dar nu implacabil, caci e suficient sa le sufle un om cu minte si inima. Gligor Hasa, de pilda. Un pasionat al istoriei, cu care am purtat o discutie fascinanta, despre „locurile albe” din istoria noastra, intr-o zi torida, de vara, in Deva, alaturi de statuia lui Decebal, realizata de celebrul sculptor Ion Jalea. Si, poate deloc intamplator, tocmai cand se implineau 100 de ani de la trecerea in lumea de dincolo a celui ce a sadit samanta „dacologiei” prin opera sa fulminanta, „Dacia preistorica”: marele istoric roman, Nicolae Densusianu.

Biserica din Densus

Putine monumente crestine din Romania au o infatisare atat de bizara ca biserica din Densus. Asezata aproape de Sarmizegetusa romana, pe drumul care duce spre Muntii Poiana Ruscai, straveche fortareata a dacilor, ea izbeste privirea prin forma ei colturoasa si austera, parand mai degraba un soi de piramida lunara, parasutata candva pe pamant. Construita din relicve romane, pline de inscriptii, incizii cu animale si cu figuri omenesti, gazduieste si generoase urme de pictura murala medievala, o catapeteasma aurita si multe icoane cu sfinti afumati de sirul lumanarilor care ard inauntru de aproape doua milenii. Aspectul neobisnuit al bisericii si mai ales inscriptiile romane au alimentat numeroase interpretari fanteziste privind vechimea si destinatia ei. Cert este ca forma de astazi reprezinta o opera colectiva, desavarsita cel mai probabil in secolul al X-lea si adaugita in secolul al Xiv-lea de catre cnejii Manjina din Densus, ctitorii documentari ai bisericii.

Arsenie Boca

Despre parintele Arsenie Boca am mai scris. Prea putin, fata de amintirea pe care a lasat-o in lume, fata de forta darurilor sale duhovnicesti. Fagarasenii si cei care l-au iubit il pastreaza si acum in causul inimii, ducandu-se in noiembrie la mormantul de la Prislop, unde se inchina, saruta crucea, isi spun necazul si cer sfat parintelui, de parca, nevazut, le-ar sta in fata pe scaunul de spovedanie, asa cum era: inalt, puternic, cu ochi albastri, cu glas tunator de profet, bland cu oamenii, neiertator cu pacatul.
In ciuda oricaror indaratnice pareri, biografia parintelui a fost o pagina de calvar. Dosarul sau de Securitate, pe care nimeni nu a avut pana acum curiozitatea sa-l cerceteze, dezvaluie o realitate cumplita: urmarit si hartuit ca un hot, Arsenie Boca trebuia sa fie intinat moral. Pe dosarul de urmarire operativa nr. 564, colonelul Gheorghe Craciun scria: „A se strange material compromitator contra lui Arsenie Boca”, adaugand apoi, intr-un raport separat: „Arsenie Boca este un element ostil si dusmanos regimului, care cauta sa deruteze oamenii de la munca, infiltrandu-le in suflet misticismul si fanatismul, speculandu-le in acelasi timp ignoranta. Fata de cele de mai sus s-au luat masuri pentru a se face o retea informativa serioasa in mediul acestuia, in sensul de a trimite la el elemente bine instruite, eventual travestite (adeseori in monahii si monahi, n.n.), care sa caute a-l compromite (…) Mutarea lui Arsenie Boca in alta parte nu rezolva problema, atata vreme cat nu e compromis”.
Acuzat de toate relele pamantului (inclusiv legionarism), parintele va fi arestat in mai multe randuri si condamnat la doi ani de Canal, intr-un proces cu usile inchise. Motivul: omisiune de denunt si misticism. In tot acest timp, implinind parca vorbele din Biblie, parintele s-a daruit chiar locurilor de pedeapsa si surghiun: Prislop, Draganescu (biserica pe care a pictat-o integral), Schitul Maicilor. Surghiunul vremurilor atee razbate din fiecare pagina a dosarului, invaluind faptura parintelui cu aura stralucitoare a martirului intru Hristos.