Skip to content

Pe urmele Castelului din Carpati

06/02/2013

Pe urmele Castelului din Carpati

Jules Verne la masa de scris

„Romanul nu va pieri niciodata”. Apasa grav, cu penita, pe fiecare litera, rotunjind pedant vocalele, deopotriva in gand si pe foaia de hartie brazdata, iata, de sus pana jos, de randuri elegante, intr-un albastru inchis, nobil. Mai inmoaie o data varful tocului in cerneala si inchide ghilimelele, apoi pune punct, in josul lor, un punct stralucitor, aproape sferic, pe care hartia il absoarbe cu nesat. Se lasa incet pe spate, in jiltul de piele bruna, si priveste multumit la ultimul paragraf. Simte cum creste inima in el: il framantase multa vreme cautarea unei fraze care sa prinda in ea, pe de-a-ntregul, tumultul si drama si incrancenarea si speranta acestui popor fabulos din Carpati, despre care prietenii lui vorbeau cu inflacarare si despre care citise, el insusi, atatea si atatea lucruri minunate in presa vremii, in atlasele geografice si in vraful de ghiduri de calatorie adunate in biblioteca vilei de pe Boulevard Longville.
„Romanul nu va pieri niciodata”. Reciteste cu voce tare ultima propozitie, cu un ochi la foaie si cu altul la pendulul care arata ora 10 dimineata. S-a trezit, ca de obicei, de la 5, cu noaptea in cap. E un spirit matinal – matinal prin excelenta -, lucreaza deja de 5 ore, dar nu se indura sa iasa din micul birou pana nu se mai cufunda putin in fascinantele pasaje despre Transilvania din cartile lui Joseph Marie de Gerando si Elisee Reclus. Citeste pe nerasuflate despre frumusetea unica a acelui loc, facut parca special pentru dramatica poveste de dragoste pe care editorul Pierre-Jules Hetzel o asteapta de la el, cu atata nerabdare. Desfasoara pe biroul vechi, de lemn masiv, o harta mare a Ardealului, si cade intr-o minunata reverie, imbatandu-si ochii mintii cu peisaje superbe, care curg, deal-vale, dinspre Cluj, prin Cheile Turzii, catre Hunedoara, Hateg si Petrosani… „Minunata trebuie sa fie patria aceasta!”, isi spune batranul Jules Verne, in timp ce isi face ordine in corespondenta primita din Romania. O distinsa doamna tocmai i-a scris, intr-o franceza impecabila, lucruri deosebite despre oamenii si obiceiurile locului. Ii va raspunde negresit: are atatea curiozitati fara de care simte ca nu poate duce la bun sfarsit cartea la care lucreaza, „Castelul din Carpati”… Abia asteapta sa-i trimita o carte cu dedicatie. Si-o si imagineaza zambind pe frumoasa romanca, atunci cand va primi coletul pe care va sta scris „Jules Verne – Amiens, France”!

„Acesti valahi din Transilvania nu si-au pierdut speranta”

Pe urmele Castelului din Carpati

Pendulul bate de 11. E momentul la care pune punct, de fiecare data, zilei de lucru. Isi aranjeaza calimara, penita, apoi pune in ordine ultimele ciorne din „Castelul din Carpati”. Ochii ii raman tintuiti pe ultima fila, pe care cerneala de-abia s-a uscat. Parca ar mai citi o data totul inainte sa se intinda putin pe patul de fier forjat, din spatele jiltului. „Castelul din Carpati dateaza din secolul al XII-lea sau secolul al XIII-lea. In acea perioada, sub conducerea capeteniilor si a voievozilor, bisericile, palatele si castelele erau fortificate cu o grija la fel de mare ca si targurile sau satele. Seniorii si taranii trebuiau sa se apere, deopotriva, impotriva agresiunilor de tot felul. (…) Ce arhitect sa fi ridicat castelul pe acel podis, dintr-un varf de stanca?
Nu se mai stie acest detaliu, constructorul este necunoscut, asta daca nu cumva a fost romanul Manole, glorificat de legendele valahe, si care a construit la Curtea de Arges celebrul castel al lui Radu Negru. Dar daca in ceea ce-l priveste pe arhitect inca mai exista dubii, este cert care era familia nobila care stapanea cetatea. Baronii de Gorj erau stapani peste acel tinut din vremuri imemoriale. Fusesera amestecati in toate razboaiele care insangerasera tinuturile transilvane, luptasera impotriva ungurilor, a sasilor si a secuilor, iar numele lor apare in cantecele si doinele in care se vorbeste despre amintirea acestor vremuri marcate de dezastre; aveau ca deviza faimosul strigat valah „Pana la moarte!” si isi varsasera sangele pentru cauza independentei, sange care le venea de la romani, stramosii lor.
Se stie ca atatea eforturi, atata devotament si atatea sacrificii nu au avut alta urmare decat oprimarea infama a descendentilor acestei rase de viteji, care nu mai are existenta din punct de vedere politic. Ea a fost strivita de trei calcaie. (Ungurii, austriecii si sasii – n. red.) Dar acesti valahi din Transilvania nu si-au pierdut speranta de a se scutura de jug. Viitorul le apartine si repeta continuu, cu o incredere netarmurita, aceste cuvinte, in care se concentreaza toate aspiratiile lor: „Romanul nu va pieri niciodata””.

Jules Verne si romanii

Interesul lui Jules Verne pentru spatiul romanesc era mai vechi. Spectaculoasele itinerarii din opera sa trecusera, deja, prin Dobrogea si prin Ardeal. „Incapatanatul Keraban” (1883), „Mathias Sandorf” (1885) si „Claudius Bombarnac” (1889) au personaje romanesti sau surprind realitati din teritorii locuite de romani.

Pe urmele Castelului din CarpatiBiroul de lucru al lui Jules Verne

„Incapatanatul Keraban”, intitulata initial „Ocolul Marii Negre”, descrie, pe 20 de pagini, drumul personajului principal prin Dobrogea, pe atunci provincie a Imperiului Otoman, oferind informatiile despre tinut si despre locuitorii sai, despre formele de relief si despre asezari precum Cernavoda, Galati, Tulcea si Constanta. Jules Verne nu a ratat ocazia ca, prin vocea lui Keraban, sa intepe guvernul otoman pentru lipsa de interes fata de infrastructura Dobrogei.
In „Mathias Sandorf” apare primul castel din Carpati, o resedinta localizata in districtul Fagarasului, pe una dintre culmile muntoase care despart Transilvania de Valahia. Atunci remarca Jules Verne, pentru prima oara in opera sa, inainte de „Castelul din Carpati”, „maretia salbatica” a Transilvaniei. In fine, romanele „Claudius Bombarnac” si „Frumoasa Dunare galbena” sunt ultimele doua scrieri ale marelui autor francez care fac referire la realitatile romanesti din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In „Claudius Bombarnac”, eroului, reporter la „XX Siecle”, i se alatura, pe traseul transasiatic Tiflis – Pekin, mai multi conationali romani, printre care frumoasa Zinca, „o blonda de 22-23 de ani, cu ochii negri, caracteristici tipului romanesc”. Apoi, in „Frumoasa Dunare galbena” isi plimba cititorii pe la Portile de Fier, pe raul Cerna, prin orasele Giurgiu si Galati, respectiv, bratul Chilia.

Rosia Montana, „un adevarat izvor al bogatiei” transilvane

„Ma simteam emotionat. Puneam pentru prima data piciorul pe un pamant locuit de romani.

Pe urmele Castelului din CarpatiBiserica Colt

Simpatia mea profunda pentru acest neam misterios facea sa-mi bata inima”. Cuvintele lui Elisee Reclus il urmaresc neincetat pe Jules Verne. Pagina cu citatul respectiv din cartea marelui geograf se afla la loc de cinste pe biroul de lucru. A deschis-o si rasdeschis-o ori de cate ori simtea nevoia sa se patrunda de afectiunea si de simpatia marturisita pentru romani a lui Elisee.

Soarbe din ceaiul fierbinte, isi intinde temeinic harta langa colile albe si se pune pe scris. E 5 si 20 deja. „Aceasta bucata ciudata din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania, inseamna in traducere „tara padurilor”. Se invecineaza la nord cu Ungaria, la sud cu Valahia, iar la est cu Moldova. (…) e un fel de Elvetie, dar inca pe atat de mare, nefiind insa mai populata. Cu podisuri numai bune pentru diversele culturi, pasuni imbelsugate, vai desenate dupa capriciile naturii si piscuri severe, Transilvania, brazdata de ramificatiile de origine plutonica ale Carpatilor, este traversata de numeroase cursuri de apa, care se varsa in Tisa si in Dunarea cea superba, ale carei Porti de Fier, aflate la cateva mile mai la sud, inchid defileul lantului Muntilor Balcani, la granita dintre Ungaria si Imperiul Otoman. (…) Indiferent de statutul sau politic, a ramas in continuare un taram unde traiau mai multe semintii, care au conlocuit fara sa se contopeasca, de exemplu, valahii sau romanii, ungurii, tiganii, dar si saxonii…”.

Pe urmele Castelului din CarpatiRuinele Cetatii Colt

Pe un carnetel legat in piele aurie, Jules Verne a asternut cateva note de lectura despre tot ce a putut afla legat de bogatiile Transilvaniei: solul fertil, minele de sare de la Turda, muntele Praid, cu zacamantul de clorura de sodiu, minele de la Remetea, care produc plumb, galena, mercur si mai ales fier, minele de la Hunedoara, minele de carbune de la Hateg, Livezeni si Petrosani, apoi minele de aur de la Abrud, de la Campeni, „regiunea cautatorilor de aur, unde o multime de mori cu utilaje foarte simple sapa nisipurile de la Rosia Montana, „un adevarat izvor al bogatiei” transilvane”. „Iata, se pare, un district foarte favorizat de natura, dar in care totusi bogatia nu contribuie cu nimic la bunastarea populatiei”, gandeste Jules, in timp ce-si mangaie barba stufoasa. Transcrie ideea pe o ciorna. Cine stie, poate o va folosi candva…

Taramul serpilor hraniti cu laptele cel mai bun

E convins ca are nevoie de o lume magica, misterioasa, pentru a pune in evidenta sfasietoarea poveste de dragoste care ii opune pe batranul luptator pasoptist Radu de Gorj si pe mai tanarul boier craiovean Franz de Telek, doi barbati pasionali, prinsi in mrejele Stillei, o faimoasa cantareata de opera din Italia.

Pe urmele Castelului din CarpatiCastelul din Carpati

Cauta febril in descrierile lui Reclus si in monografiile despre obiceiurile si credintele romanilor, pana gaseste exact ce cauta. Isi investeste personajele ardelene cu trairi la limita magicului, apoi cuvintele se aseaza cuminti, sub penita sa de mare scriitor: „Exista zane sau „babe”, de care trebuie sa te feresti sa le intalnesti martea sau vinerea, cele mai putin norocoase zile ale saptamanii. Aventurati-va, deci, in inima acestor paduri din comitat, paduri vrajite, unde se ascund balaurii, acesti dragoni gigantici, cu falci care se inalta pana la nori, „zmei” cu aripi nemasurate, care rapesc fetele nobile, dar si pe cele de neam mai putin bogat, dar care sunt frumoase! Iata, se pare, mai multi monstri redutabili… Atunci care este geniul cel bun pe care il ridica impotriva acestora fantezia populara? Nimeni altul decat sarpele de casa, care traieste in fundul vetrei, si a carui influenta benefica taranii o cumpara, hranindu-l cu cel mai bun lapte”.
E decorul perfect pentru a introduce in scena Castelul din Carpati. Batranul Jules Verne scrie cu fervoare, e total absorbit de Transilvania fabuloasa pe care o viseaza cu ochii deschisi, pierduti cu orele, pe catifeaua vernil care imbraca peretii camerei de lucru.
„E, practic, imposibil sa recunosti formele nehotarate ale Castelului din Carpati pe dealul Gorgan, pe care il incoroneaza la stanga trecatorii Vulcan. Nu se detaseaza deloc pe fundalul muntilor. Ceea ce esti tentat sa consideri un donjon nu este decat o gramada de pietre. Cine il priveste are impresia ca vede crenelurile unui zid unde nu se poate afla decat o creasta stancoasa. Tot acest ansamblu este incert, miscator si vag. Asa ca, daca ar fi sa credem toti calatorii, Castelul din Carpati exista doar in imaginatia oamenilor din comitat”.

„Urmasii vechilor daci…”

Pe urmele Castelului din CarpatiPastorul Frik – descendent al vechilor daci

La poalele dealului care duce catre misteriosul Castel din Carpati, Jules Verne plaseaza satul Veresti. Acum e momentul sa evidentieze indarjirea cu care romanii ardeleni si-au aparat identitatea, vreme de sute de ani! N-are indoieli in aceasta privinta, iar entuziasmul sincer si molipsitor al lui Elisee Reclus e cea mai buna dovada.
„La Veresti, ca de altfel in toata partea aceasta a Transilvaniei, nu se vorbeste nici germana, nici maghiara, ci doar romana, chiar si in cele cateva familii de tigani, mai degraba stabilite de tot, decat provizoriu, in diverse sate din tinut. Acesti venetici preiau limba locurilor prin care se aciuiesc, si la fel si religia. Au adoptat chiar si ritul ortodox, conformandu-se religiei crestinilor in mijlocul carora s-au asezat”, scrie Jules Verne.
Apoi, cum sa nu sugereze filiatia dacica a bravilor ardeleni? „Din ce rasa facea parte pastorul Frik? Era un descendent al vechilor daci?”, arunca el un indiciu, pentru ca mai tarziu, cand il introduce pe Radu de Gorj, sa fie mai explicit: „La sfarsitul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al seniorilor de Gorj ramasese baronul Radu. Nascut in castelul din Carpati, isi vazuse familia stingandu-se in jurul sau, inca din frageda tinerete. (…) Amintirea tarii in care se nascuse ramasese adanc intiparita in inima tanarului baron de Gorj. In cursul peregrinarilor sale prin acele tari indepartate, nu-si uitase niciodata patria transilvana. Astfel, se intoarse sa ia parte la una dintre rascoalele sangeroase ale vremii, ale taranilor romani care se revoltau impotriva opresiunii maghiare. Urmasii vechilor daci fusesera invinsi…”.

Pranz frantuzesc cu mamaliga si tuica

Insista asupra familiei jupanului Colt, in numele careia cripteaza indiciul amplasarii Castelului din Carpati, de la care s-a inspirat.

Pe urmele Castelului din CarpatiFrumoasa Miorita Colt

Daca in alte romane prefera sa trateze mai expeditiv detaliile etnografice si referintele locale, in „Castelul din Carpati” simte ca trebuie sa puna toata pasiunea sa pentru a contura cat mai bine profilul acestui popor, pe care secolul luminilor il aratase Occidentului ca pe o mare revelatie a culturii si istoriei europene.
Locuinta jupanului Colt e cadrul in care cultul pentru eroii luptei transilvanenilor pentru identitate nationala poate fi usor sugerata: „Pe peretii albi se afla portretele luminate ale patriotilor romani, printre care si popularul erou al secolului al XV-lea, Iancu de Hunedoara”. Iar fiica jupanului Colt, frumoasa Miorita, e pastratoarea cea mai fidela a credintelor populare, salvate cu ravna si cu sange, in sute de ani de dominatie. „Miorita stie totul despre legendele si credintele transilvane: legenda Stancii Fecioarei, in care o tanara printesa, oarecum ireala, scapa de urmarirea tatarilor, legenda grotei dragonului din valea Pietrei Craiului, legenda fortaretei Deva, construita in timpul zanelor, legenda Detunatei, cea lovita de trasnet, renumitul munte de bazalt semanand cu o vioara uriasa de piatra, la care, in noptile cu furtuna, canta dracul; legenda Retezatului, cu varful ciuntit de o vrajitoare; legenda Cheilor Turzii, despicate cu o lovitura de sabie de Sfantul Vasile”.
Cat timp gusta din pranzul pregatit de sotia sa, Honorine, mintea ii sta lui Jules numai la hanul din Veresti, Hanul „Regele Matei”, al evreului Ionas, cum avea sa-l numeasca in manuscris. Aflase din scrisorile primite din Romania despre „fiertura aceea din porumb, cunoscuta sub numele de „mamaliga”, care nu este nicidecum neplacuta la gust, daca este inmuiata in lapte proaspat”, dupa cum consemneaza in roman. Nu putea omite nici informatii despre bauturile locului, „licori tari, care curg precum apa prin gatlejurile romanilor: snapsul, care costa foarte putin, si in special rachiul, o tuica strasnica, la mare cautare pe meleagurile Carpatilor”.

Un chip pentru eternitate

Tot in jurul Mioritei Colt, Jules Verne construieste un alt moment semnificativ pentru scrupulozitatea cu care a simtit nevoia sa trateze problema romaneasca.

Pe urmele Castelului din CarpatiDecor montan spectaculos

Logodnicul Mioritei, padurarul Nicu Deac, decide, la un moment dat, sa se aventureze spre Castelul din Carpati, pentru a dezlega misterul care inlemnise de frica intreg satul. Ia decizia, in ciuda opozitiei prietenilor sai, si in ciuda rugamintilor viitoarei sale sotii. „Cand sosi momentul plecarii, Nicu Deac o stranse pentru ultima data la piept pe Miorita, in vreme ce sarmana fata se inchina cu varfurile a trei degete, aratatorul, degetul mare si degetul mijlociu, dupa un obicei neaos romanesc, care aducea cinstire Sfintei Treimi”. E o scena plina de emotie si de tensiune, care incheie, ca de obicei, in crescendo, o noua dimineata de munca a lui Jules Verne. Termina fraza si pune penita in toc, iar degetele ii raman impreunate a rugaciune, precum cele ale frumoasei romance. „Ce ciudat…”, se mira scriitorul si iese la o plimbare linistita pe Boulevard Longville, sa-si mai adune gandurile.
Spre seara, revine, contrar obiceiului, in sala de scris. Rascoleste, pret de cateva minute, intreaga corespondenta de pe birou. O face absent, ca si cum ar fi gasit deja ceea ce cauta. Scoate deoparte o fotografie in sepia, invelita, ca-ntr-o imbratisare, intre filele unei scrisori. I-o va duce editorului Pierre-Jules. Trebuie neaparat sa ajunga la graficianul „Castelului din Carpati”: frumoasa Miorita Colt din Roman trebuie sa imprumute chipul minunatei femei din sufletul sau!

O iubire invaluita in mister

De unde aceasta forta a detaliilor, care irumpe in „Castelul din Carpati”? De unde interesul atat de pronuntat al autorului si tusele atat de limpezi, cand vine vorba despre descrierile teritoriilor locuite de romani? De unde aceasta teribila propaganda facuta aspiratiilor romanilor ardeleni, lipsiti de drepturi in propria tara? A avut Jules Verne relatii amicale cu elita romaneasca din Franta, care lupta sa obtina, prin orice mijloace, un sprijin fratern, pentru implinirea idealurilor de unitate nationala? Sau a fost indragostit de o frumoasa romanca, si de aici relatia sa speciala cu Transilvania? Sunt intrebari care au incitat lumea literara si istorica din Romania inca de la finele secolului al XIX-lea, cand primele romane ale lui Verne au inceput sa fie traduse in romaneste si sa apara in foiletoane, in marile ziare ale vremii, apoi in editii atent ingrijite.

Pe urmele Castelului din CarpatiZi de targ in Transilvania

A vizitat Jules Verne teritoriile locuite de romani? E o intrebare legitima si, totodata, un moment in care biografia marelui autor de romane SF se intersecteaza, mai mult ca oricand, cu misterul. Ion Hobana, exegetul patimas al operei marelui scriitor francez, e categoric: inspiratia lui Jules Verne, legata de Romania, e de sorginte pur livresca. In cartea sa „20.000 de pagini in cautarea lui Jules Verne”, Hobana indica cu maxima scrupulozitate multe dintre sursele folosite de romancierul francez. El polemizeaza, in acest sens, cu ipoteza lui Simion Saveanu, cercetator mai vechi, care sustinuse ca Jules Verne a calatorit in Romania. Aici ar fi cunoscut-o, intre 1882 si 1884, pe Luiza Mller, o romanca din Homorod, buna cunoscatoare de franceza, care l-ar fi insotit prin peregrinarile sale prin tinuturile magice ale Ardealului. S-ar fi infiripat si o poveste de dragoste, se spune, pana cand tanara a fost gasita de parinti si trimisa la Bucuresti, la sotul pe care i-l harazisera. Deloc surprinzator, perioada dintre 1882 si 1884 e complet absenta din biografiile lui Jules Verne. Mare amator de aventura si de mistere, Jules Verne nu putea sa nu lase loc speculatiei, nici macar in privinta propriei vieti…

http://www.formula-as.ro/2010/947/documentar-90/pe-urmele-castelului-din-carpati-13170
Anunțuri
One Comment leave one →
  1. 16/05/2017 01:52

    Thanks for shnagri. Always good to find a real expert.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: