Skip to content

Biserica din Densus

07/01/2013

Putine monumente crestine din Romania au o infatisare atat de bizara ca biserica din Densus. Asezata aproape de Sarmizegetusa romana, pe drumul care duce spre Muntii Poiana Ruscai, straveche fortareata a dacilor, ea izbeste privirea prin forma ei colturoasa si austera, parand mai degraba un soi de piramida lunara, parasutata candva pe pamant. Construita din relicve romane, pline de inscriptii, incizii cu animale si cu figuri omenesti, gazduieste si generoase urme de pictura murala medievala, o catapeteasma aurita si multe icoane cu sfinti afumati de sirul lumanarilor care ard inauntru de aproape doua milenii. Aspectul neobisnuit al bisericii si mai ales inscriptiile romane au alimentat numeroase interpretari fanteziste privind vechimea si destinatia ei. Cert este ca forma de astazi reprezinta o opera colectiva, desavarsita cel mai probabil in secolul al X-lea si adaugita in secolul al Xiv-lea de catre cnejii Manjina din Densus, ctitorii documentari ai bisericii.


Doua mii de ani de lumanari aprinse si rugaciuni

In biserica din Densus trebuie sa patrunzi ca intr-o chilie de sfant. Intrarea joasa, flancata de marmura unor lespezi romane, te obliga sa te apleci cumva, sa faci un prim si necesar gest de umilinta, sa lasi in strada trufiile si gandurile lumesti. Pasind pe usa stramta, armata in chingi grele de bazalt, timpul pare sa fi incremenit pe loc. Cei 2000 de ani de rugaciune neintrerupta fac din Densus cea mai veche si mai ciudata biserica ortodoxa din tara. Ca un palimpsest mineral, peretii grei de piatra pastreaza indaratnic amintiri dacice si nume romane. La Densus, orologiul timpului masoara alte anotimpuri, alte calendare. Un teolog vigilent si pus pe sfada ar remarca imediat suprapunerea de stiluri, amestecul de simboluri pagane si ortodoxie. La intrare, locul cuvenit pisaniei este luat de o stela funerara aureliana. In interior, stalpii din pronaos, fatuiti din marmura lucioasa, poarta chipuri de cal sau de lup, alaturi de inscrisuri aproape sterse, din care tasneste cate un cuvant latin: „Genina”, „Imperator”, „Longinus”. Treptele si pardoseala sunt dacice, aduse cu multa truda si vite de povara de la Sarmizegetusa, iar la clopotnita, pe o imensa piatra de mormant romana, cineva a daltuit crucea celtica. Daca stii a citi, Densusul e o istorie la purtator, o cronica scrijelita in piatra, vorbind despre imparati si popoare, despre legiuni si generali vestiti, despre credinta si navaliri de alt neam.
Duminica, la ceasul Sfintei Liturghii, biserica e plina de oameni. E cu neputinta sa nu te cutremuri: biserica e vie si intreaga de 2000 de ani. Incendiata si refacuta de mai multe ori, nu s-a clintit din loc nici macar cu o palma. Zidurile dacice sunt aceleasi. Nici forma de cetate, cu ziduri si intarituri viguroase, nu s-a schimbat. Pardoseala poarta si acum calcatura mandrilor tarabostes si a stramosilor stapani. Pana si masa altarului e o imensa piatra de altar dacic, adusa dintr-un templu inchinat marelui Zamolxis, zeu si om deopotriva. Abia ghicit in spatele usilor imparatesti, Parintele Alexandru ii da ocol, cadelnitand cu multa luare aminte, in timp ce din strana rasuna „Liturghia doinita”, cantece stranii, taraganat banatene, pastrate din mosi-stramosi, cu sfintenie, de cantorii satului: Bogdan Domitian si Cotos Cornel.
La Densus nu se schimba decat oamenii, cu numele si povestile lor de viata. Restul e istorie – un trecut continuu, bogat si plin de evenimente, ca si prezentul nostru, cel de toate zilele.

O mare enigma

Biserica din Densus e o mare enigma. Istoricii continua si astazi disputa intre ei. Unii o plaseaza in secolul al X-lea. Altii, patru secole mai tarziu. Influentele celtice sau catolice se schimba dupa interes sau impresii de moment. Parintele Alexandru are o alta teorie. Convingerea lui e ca Densus era la origine un templu pagan, ridicat de generalul Longinus spre cinstirea zeilor. Abia dupa moartea generalului, in 105-106, sotia sa, Afrodisia, a descoperit invatatura lui Hristos si, in semn de recunostinta, a increstinat templul, ridicand cupola si altarul primei biserici din Hateg si, poate, din intreaga tara. Parintele Alexandru mai crede ca teoria reconstructiei din temelii, cu pietrele aduse de la Sarmizegetusa, este o simpla presupunere, cata vreme metocul bisericii era inconjurat de vestigii romane, unele dintre ele (un turn rutier, de pilda) pastrandu-se pana la 1760. Ce rost ar fi avut ca cineva sa aduca materiale de constructie de la mari distante? Tinutul Densusului colcaie de istorie. Nu departe, la Pesteana, se pastreaza si acum ruinele unei cetati de aparare si un sarcofag roman. La Hagetel, fiecare noua ploaie scoate din pamant caramizi si olane, pietre de mormant si resturi de viaducte. Istoria face parte din viata de zi cu zi a oamenilor. Pun mana pe ea, o cantaresc in palma si, la sfarsit, o iau cu ei acasa. O pun in temelii si in ziduri, o duc chiar la biserica. La Hagetel, de pilda, masa altarului e o piatra funerara dacica. La Pesteana, preotii slujesc de peste 200 de ani pe o piatra cu numele imparatului Sever inscris pe ea. Oamenii nu se codesc sa ia ceea ce considera ca e al lor – mostenirea stra-strabunilor. Cineva din Densus a facut un cuptor numai din caramizi romane, unde coace cea mai buna paine din sat. „Aparent, e un act de vandalism, o barbarie, un atentat la insasi istoria noastra”, zice Parintele Alexandru. „In realitate, oamenii acestia fac un lucru superb. Inconstient sau nu, ei dau un sens istoriei, insufletesc lucruri si obiecte, folosindu-le. De fapt, si-au transformat casele in muzee deschise, vii. Nimeni nu ar fi conservat mai bine toate aceste marturii ale trecutului. Cel mai strasnic muzeograf e ravna si grija gospodarului. Gestul lui implineste o continuitate, mai presus de orice document sau act doveditor. Ce va spun nu sunt simple vorbe. Cand am slujit prima mea Sfanta Liturghie in biserica din Densus, m-au potopit lacrimile de emotie. Simteam pur si simplu ca savarseam sfanta taina dimpreuna cu dacii si romanii, cu sfintii si arhanghelii din cer.”
Aducand vorba despre biserica, parintele ofteaza. Ce n-a facut cariul timpului in doua milenii au reusit oamenii in cativa ani. Oamenii, trufia si nepriceperea lor. Totul a inceput prin anii 70, cand mai-marii judetului Deva au hotarat sa intareasca zidurile bisericii cu un brau de beton. Rezultatul se vede astazi – peretii nu mai respira si, in interior, umiditatea depaseste 90%. Un adevarat dezastru – apa siroieste pe icoane, ciupercile si mucegaiul ataca zidaria si ornamentele de marmura. La Densus sunt valori incalculabile. Aici se mai pastreaza singura icoana a Sfintei Marina in lupta cu diavolul si singura infatisare a Sfantului Apostol Bartolomeu, jupuit de viu pentru nelepadarea lui de credinta.

Nici pe dinafara biserica nu arata mai grozav. Elanurile revolutionare de dupa 89 au adus Densusului multe promisiuni si vizite protocolare. Din cauze nedeslusite inca, Ministerul Culturii si-a sistat lucrarile. De sase ani, biserica sta imbracata in corsajul greoi si inestetic al unor schele. Santurile de drenare au fost abandonate. Jur-imprejur stau risipite materiale de constructie, pietre si stele funerare, caramizi romane si capiteluri, ca osemintele unui cimitir ingropat parca in el insusi.

Hristos in ie romaneasca

Ar fi mare pacat, o pierdere ireparabila, ca cea mai veche biserica romaneasca sa ramana in paragina. In felul ei, e o carte de istorie. Aflata in alta tara, ar fi fost de mult un monument venerat si un „miracol” turistic. In zidurile Densusului ai multe a citi: cele trei feluri de mortar, rotatia pietrelor dupa fiecare reconstruire, icoanele cu ochii scosi fie de turci, fie de vrajitoarele mesteroaice la descantece si legaturi cumplite, crucile profanate de calvini si fragmentele de pictura, in care straluceste ca un diamant icoana Sfintei Treimi – Dumnezeu si Fiul in ie populara romaneasca si Sfantul Duh in chip de porumbel.
Chiar asa innegurat cum pare, parintele nu-si pierde speranta. Va fi un timp si o rezolvare pentru toate. Important e ca oamenii vin la slujbe si ca biserica e inca vie. Vorbind despre sateni, parintele se aprinde. Ii iubeste si-i admira nespus. Daca ar avea har la pictura, ar pune taranul hategan in icoana. El incalzeste peretii reci si plini de umezeala ai bisericii. El e sarea pamantului si untdelemnul din candelele niciodata stinse din altar. Rugaciunile taranilor si Liturghia lor doinita fac sa vibreze zidurile. „Daca o asculti pe Tomon Olivia cum canta pricesnele si imnurile de slava, te prind lacrimile. E o atmosfera atat de inaltatoare, incat niste tineri protestanti din Germania au cerut sa-i casatoresc aici, in cantul Oliviei si al lui Domitian. Va spun drept ca nu ma simt vrednic sa slujesc intr-o asa biserica. In ultimul an de teologie, doream sa merg in Apuseni, in Tara Motilor. Nu stiu cum am ajuns la Densus. E o taina prea mare. E peste puterile mele sa inteleg. Probabil m-au ajutat si oamenii. Nicaieri nu am intalnit atata ravna. Unii batrani vin de la 3-4 kilometri, sprijinindu-se in bota. Pentru ei, pasii spre biserica sunt numarati. De multe ori, ma intreb daca ii merit. Sunt oameni simpli si harnici. Iubesc munca si respecta omul cu carte. Isi stiu locul si masura, dar nu uita niciodata ca din randul lor s-a ridicat neamul Densusenilor, cu pleiada lor de savanti, luand-o ca model pe Sofia Densuseanu, cea care s-a luptat ca o leoaica pentru copiii ei, indurand umilinte si cazne, ba chiar si suferinta de a-si vedea unul din fii dusi in furci la Budapesta, numai pentru vina de a fi fost roman. Sincer sa fiu, as vrea sa ma aseman lor. Cu ani in urma, am intalnit un batran de peste 80 de ani care mergea la coasa, cantand pe drum Psalmi. Atunci am inteles. Taranul hategan merge la Dumnezeu direct din brazda.”

*

Din prispa casei parohiale, admir gradina si livada intinsa, faneata si zecile de oratanii care misuna printre lespezi romane, caramizi si fragmente de marmura, cu ornamente simple si nume latine de legiuni, de generali vestiti. Langa mine, parintele pare cazut pe ganduri. Intr-un tarziu, tresare, aratand cu mana intinsa, undeva, spre orizont: „Iata de ce nu am plecat de aici”, zice. Privesc la randul meu, incerc sa-i deslusesc spusa si, brusc, ca o revelatie, pricep: Parintele Alexandru are in cerdac chiar Retezatul.

http://www.formula-as.ro/2002/527/spiritualitate-39/spiritualitate-3430

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: