Skip to content

Monumentele indiferentei: Bisericile planse ale Tarii Hategului

25/10/2010

Inaltate pe temelii dacice sau romane, in primii ani de crestinare a romanilor, refacute de cnejii transilvaneni dupa modele europene, bisericile-monumente istorice din Hateg, uriase dovezi ale etnogenezei si intemeierii statale, sunt lasate pieirii, in furia vanturilor si-a ploii, cu lacate grele pe porti. Fara tablite indicatoare, fara ghizi specializati, cu lucrarile de restaurare incepute si neterminate, cu acoperisurile sparte si usile balanganindu-se in tatani, fara sobe si lumina electrica, bisericile din Strei, Strei Sangeorgiu, Santa Maria-Orlea si Colt, din Pesteana si din Densus tremura ca niste vrabii la timp de iarna, inghetate in noroi. Angajamentele pline de ademeniri si de spume, rostite de mai marii politicii romanesti, nu ajung pan la ele. Mierea promisiunilor ascunde otrava si ceea ce ar trebui sa devina argument zdrobitor de vechime, de civilizatie si de stirpe nobiliara putrezeste la margini de drum. In vreme ce conducatorii de astazi ai tarii si ai Bisericii Ortodoxe se pregatesc sa inalte o catedrala a neamului si-a trufiei, cu preturi si jertfe exorbitante, bisericile-monumente istorice se pregatesc de obstescul sfarsit. Vine iarna, si sfintilor din biserici le ingheata lacrimile pe obraz.

 

Cea care spera: biserica din Strei

Biserica cea veche din Strei e la marginea satului. Dincolo de ea e doar campul. Deasupra cerul. De jos, din vale, batrana biserica pare ca sta sa zboare de pe colina ei acoperita cu ierburile toamnei. Urc spre ea, mai intai printre copaci, apoi printre cruci si prin paienjenisuri de flori taratoare, si pe masura ce ma apropii, biserica pare ca se strange in sine, parca se face mai mica, parca pietrele se inghesuie unele in altele. Ferestrele se subtiaza, arcurile ogivelor se strang, turla de piatra se ascute catre varf, ca si cum biserica s-ar teme si apropierea cuiva ar umple

-o de spaima.
Pasesc cu grija. Biserica aceasta parasita de vie este intr-atat de frumoasa, incat stiu ca o s-o visez, si de aceea ii dau ocol cu pasi usori, lasand numai vantul inceputului de toamna s-o mangaie, s-o invaluie, s-o linisteasca. O privesc mai intai dinspre apus, si de acolo superbul ei trup de piatra pare crescut cu adevarat dintre ierburile nebunesti. Hatisuri crescute din puterile pamantului par gata s-o inhate, s-o traga in adancuri, iar ea, biserica aceasta tulburatoare, pare ca tremura in lumina. Jos, la baza turnului, este o usa mica din lemn, ascunsa intr-o nisa ogivala, iar deasupra acestei usi este un Crist ce pare pictat cu sange. Un Crist cu ochii scosi, cu gura zdrobita de o lovitura de ciocan sau de lance, dar pe care simti ca daca l-ai atinge, te-ar arde. Un Iisus mutilat, la fel ca toate cetele de sfinti si de ingeri pictati pe zidurile bisericilor din Hateg, carora criminali nestiuti le-au scos ochii si le-au strivit buzele.
Am inconjurat apoi biserica, am privit-o din toate unghiurile, pentru a vedea daca e la fel de frumoasa, daca lumina se scurge in acelasi fel tremurator. Biserica de piatra de la Strei este perfecta. In micile ferestre ingropate in ziduri se reflecta cerul. Fabuloase desene geometrice de culoarea tristetii pulsau imprejurul lor. Personaje de piatra, sterse, se miscau imperceptibil in piatra zidurilor.
Am deschis apoi usita de lemn si am patruns inauntru. In inima bisericii, pe boltile albastrii, am vazut cum Iisus, copil, isi tine obrazul lipit de obrazul mamei sale si cum Ea, cu ochii cotropiti de tristete, se lasa mangaiata de manuta Lui de copil. El are o bucla ce-i atarna pe frunte, Ea poarta o marama cu model romanesc si are ochii imensi. El poarta o ie stransa la maneca si la gat. Sunt ochi in ochi, pentru eternitate, intr-un gest de o tulburatoare si omeneasca tandrete, copilul si mama lui, imbratisati ca intr-o presimtire a ceea ce le era scris. Niciodata n-am mai vazut o asemenea icoana, atat de umana, atat de simpla, atat de emotionanta. Grozie zugravul, fiul mesterului Ivanis, care a pictat toate acestea acum 700 de ani, trebuie sa fi plans atunci cand a terminat de umplut cu lumina launtrul acestei biserici. Sfintii lui poarta toiege din lemn cu capetele rasucite, la fel ca initiatii egipteni, au fruntile inalte si mainile prelungi, culorile sale sunt stinse, perfecte, fabuloase, dupa atata amar de vreme.

Cei reci, cei orbi, cei muti

Biserica din Strei, unul din cele mai frumoase monumente istorice ale Romaniei, este astazi data uitarii. Ploaia intra prin acoperisul subtire de lemn si distruge extraordinara pictura a zugravului Grozie, facuta cu mult inainte ca vreuna dintre manastirile moldovenesti sa fi fost pictate. Pe dinafara, apa ei loveste direct in temelia bisericii, putrezind-o. Usa din lemn abia se mai tine in tatani. Dupa ce in anii 68-70, pe timpul lui Ceausescu, s-au alocat sume fabuloase pentru restaurarea si protejarea acestei minunatii arhitectonice romanesti, astazi ea nu mai are nici macar curent electric. Un cablu taiat (din lipsa de fonduri) atarna inutil peste piatra funerara a unui ofiter roman, ca ultima si definitiva dovada a indiferentei si a lipsei de constiinta a acelora care ar trebui sa aiba grija de aceste valori inestimabile. Ministrii culturii, care mai de care mai mandri de patrimoniul din Tara Hategului, vin aici insotiti de oaspeti importanti, si nici un muschi nu li se clinteste pe fata, atunci cand trec pragul acestor biserici nefericite. Nici un fel de rusine, nici un fel de parere de rau, ca s-ar putea pierde lucruri fara de pret. O prapastie imensa s-a deschis intre bisericile acestea, al caror suflet a ramas suspendat intre pamant si cer, si birourile cu aer conditionat ale oficialilor cu vorbire afectata si cu gesturi efeminate de la Bucuresti. Ministerul Culturii e strain si neputincios. Pentru functionarii publici din fruntea sa, bisericile care se sting nu sunt decat niste mormane de pietre vechi. Picturile lui Grozie nu sunt decat obiecte de inventar.
Dar Biserica Ortodoxa Romana? Pana la urma, monumentele istorice sunt tot biserici, zidurile lor sunt pline de amintirea rugaciunilor si a cantarilor sfinte, de aburul lumanarilor arse, de mireasma mirului pus pe fruntea crestinilor, vreme de sute de ani; trupul lor parasit ar trebui sa aiba un pret mai mare decat bisericile recente, in care se strang taxele de botez si de cununie. Preotii ar trebui sa stie cel mai bine suferinta unei biserici abandonate, teribila goliciune a unui altar in care nu se mai rostesc rugaciuni, fara a mai vorbi despre pierderea in sine a unor opere de arta fara de pret pentru trecutul Bisericii si al romanilor. Si totusi, acesta este adevarul: cele mai nobile, cele mai vechi, cele mai superbe biserici din Hateg, mandria ortodoxiei romane, se naruie in tacere. Cum se poate asa ceva? Cum e posibil sa se construiasca o Catedrala gigantica, fie ea si a mantuirii neamului, si sa se lase sa piara vestigii inestimabile, a caror moarte nu va fi iertata niciodata? Dar oamenii? Cum pot ei sa nu vada tristetea acestor biserici inlacrimate, in care parintii lor s-au casatorit sau in care ei insisi au fost botezati? Cum de nu se strang ei cu mic cu mare, cum de nu-si iau preotii pe sus, obligandu-i sa faca, macar o data pe an, o slujba in care sa-si ceara iertare pentru pacatul de a fi ucis, prin uitare, o biserica?
Dar lucrul acesta nu se intampla, si ele, saracele si inlacrimatele si uitatele de toti biserici, vor continua sa stea acolo, in margini de drum, privind, in duminicile singuratatii lor, sirurile de credinciosi mergand sa se roage in biserici de beton uriase, cu ferestre de termopan.
Biserica din Strei, daca as fi putut, as fi luat-o acasa, s-o strang la piept.

Cea care a amutit:
biserica din Strei Sangeorgiu

Aflata langa Calan, biserica din Strei Sangeorgiu e la fel de cotropita de tristete si de singuratate ca sora ei de la Strei, si la fel de frumoasa, uscandu-se de dorul unei slujbe inlauntrul sau. Soarele se prefigura tulbure printre nori. Un jilt de piatra, care poate a apartinut unui cneaz, era asezat la intrare, iar pe arcada de deasupra usii ghintuite cu tinte de fier strajuia un desen ciudat, in zig-zaguri albastre-portocalii. Atunci cand intri, e ca si cum ai trece pe sub o flama, pe sub un arc electric. Inauntru – ce deosebire fata de biserica luminoasa din Strei! Pictura este intunecata, umanitatea sfintilor a disparut, privirile lor sunt rigide, teribile, aspre. Daca biserica solara din Strei cerea mangaiere si ajutor, ei bine, biserica aceasta pare uscata de suferinta, crucificata, batuta in cuiele singuratatii. Nu mai vrea nimic, nu mai asteapta ajutor, nu mai striga, lacrimile ei au devenit siroaie de mir uscat. Un Sfant Nicolae are privirile ratacite. Privirile Fecioarei si ale Pruncului se insersecteaza undeva, inghetate, deasupra unei pietre romane devenite altar. Gestul de tandrete a disparut. Ferestrele sunt atat de asemanatoare, si totusi atat de diferite de cele de la Strei. Acelea reflectau cerul in ele. Acestea sunt opace, au orbit.
Am stat o clipa in jiltul cneazului de la intrare. Era ca gheata. In absenta oamenilor, bisericile se salbaticesc, se usuca, se sting. Ele sunt fiinte care au nevoie de suflet. Sunt porti vii catre cer, prin care, daca nu trec slujbe si rugaciuni, se inchid.

Cea care a trecut dincolo

Ca si cum cineva ar fi vrut sa-mi arate, pas cu pas, ce inseamna destinul unei biserici, am ajuns in cele din urma la Bretea Romana. O biserica transformata in ruina. Intr-o buna zi, pur si simplu, romanii din Bretea si-au spus ca stravechea lor biserica nu le mai face trebuinta. Au cumparat una mai buna, de la unguri, mai noua, zicand: „de azi, aceasta este biserica noastra”. Vechea biserica a fost parasita definitiv, stearsa din memoria oamenilor. Aceia care se botezasera candva intre zidurile ei de piatra au renegat-o. Tufisurile si ierburile au cotropit-o cu totul, trecand prin orbitele goale ale ferestrelor catre cer. Tavanul s-a prabusit in interior si, odata cu el, si sfintii prefacuti in praf, imprastiati in cele patru zari. Doar turla a ramas in picioare, putin inclinata, ca si cum ranile adanci din trupul ei de piatra ar durea-o adanc. In mod straniu, usa de stejar, cu ghinturi solide din fier, era neatinsa si ferecata, imposibil de urnit. Ca si cum, cu un ultim efort, biserica aceasta ar fi refuzat sa se lase vazuta de oameni straini asa, prabusita, muribunda, uitata. Pentru ea, chiar si vremea lacrimilor trecuse. Nu mai era nimic de facut.

Biserica fericita din Ostrov

Parintele Ovidiu Bora„Nu luam nimic dincolo. Dar daca ramane ceva frumos dupa noi, n-am trait degeaba pe lume”

In timp ce in intreaga Tara a Hategului bisericile strabune stau sa se prabuseasca, la Ostrov am gasit o biserica fericita. Alba, frumoasa, cu zidurile intacte si acoperis refacut, inconjurata de stravechi pietre cu inscriptii romane, biserica pare o fiinta vie, stralucind in mijlocul satului. Se vede cu ochiul liber ca biserica aceasta e iubita si ocrotita, ca cineva are grija de ea. Asa l-am cunoscut pe preotul Ovidiu Bora, omul care a salvat o biserica de la moarte
– Desi e la fel de veche ca celelalte faimoase biserici ale Tarii Hategului, biserica dvs. e nespus de frumoasa. De unde atata noroc pe ea?
– Da, e frumoasa si e foarte veche – ba unii sunt de parere ca ar fi cea mai veche dintre toate. Acum cativa ani, un arheolog de la Cluj, Adrian Rusu, a facut niste sapaturi. Ei bine, a fost absolut entuziasmat de ceea ce a gasit in biserica noastra din Ostrov. Cinci morminte, dintre care doua ale ctitorilor lacasului, cnejii St anciu si Berovoi de Ostrov – care au ridicat biserica pe la 1284, pe locul unei biserici cu mult mai vechi, asa cum se obisnuia pe atunci. Erau vechi familii nobiliare romanesti, oameni bogati, judecand dupa faptul ca si-au permis sa ridice o biserica asa de mare si de frumoasa, dar si dupa ceea ce s-a gasit in mormintele lor, care atunci cand au fost descoperite erau neatinse. S-au gasit in ele bratari medievale, podoabe, inele, lechitare – un fel de pandantive pe care femeile le puneau la gat in vremea aceea. Obiectele se afla in prezent la muzeul din Deva. Daca aveti drum pe acolo, mergeti sa le vedeti, sa vedeti cum se purtau romancele noastre pe-atunci, ce mandre erau. Sa fi vazut nastureii aceia facuti din cupru, mici, extraordinar de fini, imbracati in matasuri si in brocarturi… In afara de mormintele acestor familii ale ctitorilor bisericii, in partea de miazanoapte a altarului s-a mai descoperit un mormant in care fusese inhumata o tanara, apartinand, probabil, aceluiasi neam. Asa ca biserica noastra nu e o biserica de rand, nu are toata lumea comorile pe care le avem noi aici, la Ostrov…
– Poate ca bisericile, la fel ca si oamenii, au un destin…
– Cu siguranta ca asa este. Bisericile din Tara Hategului sunt de aur, prin vechime si frumusete, prin insemnatatea lor istorica, numai ca nu prea are cine sa le pretuiasca si sa le poarte de grija. Nu stiu daca si in alte parti s-au facut cercetari ca aici, dar despre biserica noastra eu am stiut totdeauna ca este deosebita. Cand am venit ca preot in sat, mai traiau inca niste batrani din cei vechi, care la randul lor stiau din stramosi, din negura timpului, povestile acestei biserici. Se luptasera pentru ea, pentru a o pastra asa cum o mostenisera de generatii intregi. Prin anii 50, autoritatile voisera sa ia pietrele dacice si romane de care era plin cimitirul, ca sa le duca nu stiu pe unde, in vreun muzeu. Si atunci, batranii din Ostrov s-au strans, au facut adunare si au determinat autoritatile comuniste sa lase pietrele la locul lor. A fost o mica revolta locala. Batranii erau constienti de vechimea bisericii lor, spuneau ca fusese inaltata imediat dupa crestinarea romanilor, ca in partea de miazanoapte trecea drumul pavat cu piatra al lui Traian. Desi marile pietre din gardul care inconjoara biserica au inscriptii romane, care atesta faptul ca aici a fost la un moment dat o fortificatie aflata la extremitatea estica a capitalei romane, Ulpia Traiana, batranii satului spuneau ca ea fusese construita pe un templu dac. Asa stiau ei. Si poate ca stiau bine ceea ce stiau, pentru ca romanii au construit adesea peste stravechi fortificatii dacice, locuri strategice sau de cult. Asadar, ca sa revin la mormintele descoperite in biserica, ma asteptam cumva, stiam dinainte ca biserica noastra din Ostrov nu e una de rand. Sa vedeti ce icoana extraordinara avem acolo, sub turla, o Fecioara cu Pruncul, veche de la 1457, de cand a fost pictata biserica de Stefan Zugravul, acelasi care a pictat Densusul si Coltul. Si in biserica este o pictura deosebita, nu stiu cand o sa putem s-o scoatem la suprafata de sub straturile succesive de var, pentru ca n-as vrea sa se intample ca in cazul Streiului, unde ploua pe fresca murala inestimabila din secolul al Xiii-lea. Bisericile din Hateg ar trebui sa fie la loc de cinste, ele contin cele mai vechi picturi bisericesti, mult mai vechi decat cele din Moldova si din Bucovina. Pictorii acestia, Stefan si Grozie, cel care a pictat Streiul, veneau din Tara Romaneasca, adusi de marele Nicodim, ctitorul Voditei si-al Tismanei, pictau aici pentru ca erau mai multi bani. Familiile nobiliare din Hateg erau puternice si bogate, isi permiteau asemenea lucrari. Initial, in secolele al Xii-lea – al Xiii-lea, atunci cand au fost construite, pe temelii dacice sau romane, bisericile nu erau pictate, peretii erau goi, ca in bisericile gotice, dar o suta de ani mai tarziu, zugravii acestia veniti de peste munti le pictau deja in stil bizantin. Bisericile erau pictate pe dinauntru, dar si pe dinafara, erau adevarate opere de arta. Acum, din toate acestea nu a mai ramas mare lucru, dar ceea ce a mai ramas trebuie pastrat cu sfintenie, asa zic. Si la noi, din pictura exterioara nu mai e prea mult, dar se poate vedea splendoarea care a fost altadata, dupa icoana aceasta a Maicii Domnului din Turn. Si ea e desfigurata, ca multe alte icoane murale din Tara Hategului, nu stiu, au dat cu lancea in ea, au vrut sa-i scoata ochii, s-o stearga de pe fata pamantului, dar chiar si asa, din ce a mai ramas, se poate intelege ce pictori erau aceia de acum 600 de ani! Vin studenti si profesori de la Arte plastice sa se uite, sa studieze si se minuneaza de puritatea desenului, de stralucirea si limpezimea culorilor. Si atunci, sigur ca noi pretuim ceea ce avem aici. E biserica noastra, o iubim si o pastram cum se cuvine. Si-apoi, nu stiu daca stiti, dar aici, la Ostrov, este pomenit la 1360 primul protopop din istoria Bisericii romane: protopopul Petru de Ostra, care era si judecator.
– In toate bisericile vechi pe care le-am vazut in Tara Hategului, sfintii au ochii scosi, sunt desfigurati, mutilati, la fel Fecioara cu Pruncul ori figura Mantuitorului. Cine si de ce a facut lucrul acesta teribil?
– Nimeni nu stie precis cine a comis aceste sacrilegii. Este posibil ca aceste lucruri sa se fi petrecut in timpul imperiului austro-ungar, atunci cand generalul Bukov a incercat sa stearga de pe fata pamantului unele dintre bisericile romanesti, dupa cum este posibil sa fi fost mutilate de catre calvini. Alta ipoteza ar fi aceea ca au fost desfigurate de invadatorii turci care au ajuns aici de-a lungul timpului sau ca ochii si gurile sfintilor ar fi fost razuite de pe pereti pentru ritualuri pagane, vrajitoresti, de catre tiganii nomazi. In ce priveste Fecioara noastra, Ea este desfigurata mai rau ca oriunde, cu salbaticie, cu ura, de parca faptuitorii ar fi vrut sa nu mai ramana nimic din Ea, numai ca ei n-au stiut ca puterile icoanei vor ramane aceleasi, ca dreptcredinciosii vor veni in numar si mai mare s-o vada si s-o atinga. Eu, personal, cand stau in fata ei, acolo, sub turn, la clopote, ii simt puterea, simt ca are in ea o forta extraordinara. Am stat mult sa ma gandesc daca sa restauram icoana aceea, daca sa scoatem pictura din biserica de sub var. Am stat asa cum au stat candva si batranii satului sa se gandeasca daca se poate sapa in biserica sau nu, daca sa dea pietrele romane si dacice la muzeu. Am zis ca, decat Fecioara noastra sa aiba ceva de suferit, mai bine sa mai asteptam putin. Acum, se pare ca pictorul care a restaurat biserica de la Densus, acela se va ocupa si de Ostrov, si in acest caz, poate ca nu peste multi ani, o sa puteti vedea frumusetile ascunse aici.
– Cand e vorba de monumente istorice, Ministerul Culturii se plange ca n-are bani. Dvs. cum ati gasit bani sa faceti ceea ce ati facut?
– Tot ceea ce am reusit sa facem aici a fost cu ajutorul oamenilor din sat si cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu va puteti inchipui cum arata biserica aceasta in 1977, atunci cand am venit eu. N-ati crede ca este aceeasi biserica. Numai ca eu din prima clipa am simtit ca locul acesta e special si ca voi ramane aici langa ea, si Dumnezeu mi-a dat puteri si rabdare pentru tot ceea ce s-a facut. La inceput, oamenii nici n-au vrut sa auda sa se atinga cineva de biserica lor, dar n-au vrut sa auda nici de alta biserica noua. Pe-atunci, pe Raul Mare era santier, tocmai se construia barajul, si eram in relatii foarte bune cu inginerii de-acolo. Atat de bune, ca as fi putut inalta o catedrala in sat. Stiam insa ca daca fac biserica noua, aceasta veche ar fi fost parasita si ar fi murit, asa cum s-a intamplat peste tot. Si asta nu se putea. Am contat pe puterea convingerii si ea a functionat… Am pornit lucrul, incetul cu incetul. Batranii satului veneau, se uitau, si vazand ca ce faceam era bine, ca nimic din ce fusese nu se strica, ba dimpotriva, ieseau la iveala lucruri uitate, ni s-au alaturat. Si odata cu ei, tot satul. Am reparat turnul de piatra, acoperisul – ca sa protejam Fecioara, si oamenii din sat au muncit cu mainile lor, au donat bani si produse pentru biserica. Dadea care ce putea, cartofi, porumb, grau, pe care le vindeam la piata ca sa luam apoi materiale de constructie. Am facut iconostasul, am renovat totul, si va spun cu bucurie nemarginita ca cei care s-au implicat cel mai tare au fost tinerii. Cu ei am facut totul. Au muncit extraordinar cu totii. Aici, la noi, oamenii si-au iubit biserica… Sa vedeti cum e de Rusalii, cand e hramul bisericii! Sa vedeti cum e de Paste, cand mergem tot satul, cu mic cu mare, sa binecuvantam holdele! Sa vedeti cum e de Craciun, cand se aduna intreaga suflare, de la copiii cei mai mici la oamenii cei mai batrani din sat, si canta colinde vechi, de se cutremura pietrele! Ce sa va spun, sunt fericit, imi creste inima cand vad biserica inalta si frumoasa si oamenii stransi ca puii, duminica, in jurul ei, si-atunci Ii multumesc lui Dumnezeu pentru bunatatea Lui. Nici nu stiu cum au trecut treizeci de ani, ca o clipa, ca tot timpul a fost ceva de facut. Stiti, puteam sa plec atunci, in anii 70, sa ma duc mai sus, la mai bine, dar n-am facut-o. Mi-a fost draga biserica de cum am vazut-o, si parc-am stiut ca n-o sa mai plec. Am muncit mult si nu m-a interesat sa strang ceva, ca nu luam nimic cu noi dincolo, dar daca ramane ceva frumos dupa noi, atunci n-am trecut degeaba pe-aici, prin lume.
– Familia dvs. numara 12 preoti inaintasi, iar unul din fiii dvs. si-a dat recent masteratul in teologie. Un neam intreg in slujba lui Dumnezeu! Oare meseria de preot are nevoie de vocatie?
– Sigur. Nu se poate altfel. Preotia nu e profesie, ci misiune. Cel care crede in misiunea de preot stie ca menirea lui este sa continue ceea ce Hristos i-a incredintat. Nu exista preotie fara jertfa. Preotul trebuie sa se jertfeasca oricand pentru ceilalti. Sa nu-i fie teama de moarte, sa moara pentru credinta si pentru Hristos.
– Cei 12 inaintasi din familia dvs. au fost preoti greco-catolici. Dvs. ati devenit ortodox. Gestul dvs. poate fi considerat o tradare?
– Inaintasii mei m-au invatat sa fiu preot al lui Hristos, nu in ortodoxie, nici in catolicism. Mi-au lasat o credinta puternica, plina de jertfe si pilde morale, o credinta care traieste in noi si cu noi.
– In peregrinarea noastra prin sat, vorbind cu oamenii, ne-am dat seama ca sunteti foarte iubit. In Ostrov, biserica e osia lumii. Exista o formula miraculoasa a izbandei unui preot de tara?
– Sa fii partas, deopotriva, la bucurie si la necaz. Sa fii una cu credinciosii si cu Biserica. Usa mea e deschisa tuturor. Indiferent de religia lor, catolici sau protestanti, sunt dispus sa-i slujesc. Taranii nostri sunt oameni simpli, dar foarte inteligenti, inteleg si judeca tot. Nu e vorba sa gandesti neaparat ca ei, ci sa intri in sufletul lor. Am ramas cu drag aici si aici vreau sa mor. E un loc frumos si binecuvantat de Dumnezeu.

Horia Turcanu

sursa:  http://www.formula-as.ro/2004/643/societate-37/monumentele-indiferentei-bisericile-planse-ale-tarii-hategului-5551

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: